Comori ascunse în Botoşani. Comuna Suliţa, Mănăstirea Cozancea şi Iazul Dracşani.

    Aflată la peste 30 de kilometri de municipiul Botoşani, comuna Suliţa nu a fost şi probabil că nu va apărea vreodată, în viitorul apropiat, pe o hartă turistică a României. Şi asta chiar dacă în spatele sărăciei oamenilor din zonă, localitatea ascunde adevărate comori pentru suflet şi ochi. Loc necunoscut de către iubitorii de călătorii, dar care se înscrie în paginile cărţii nescrise a celor mai frumoase locuri din România. 

    Se spune ca sfinţenia nu zace bătută în aur sau închipuită în clădiri impunătoare. Stă în lucruri simple, dar binecuvântate de Dumnezeu. De multe ori, nici nu şi-ar închipui omul că ceva atât de simplu la prima vedere poate fi izvor de linişte şi de împăcare cu Dumnezeu, cu natura, cu sine însuşi.

     La Botoşani undeva în adâncul unor codri, parcă de când lumea, se află un astfel de loc. După ce, orice pelerin sau doar călător prin lumea largă se urmează cărările întortocheate, dă în sfârşit de locul unde au făcut primii paşi către sfinţenie, doi dintre cei mai respectaţi şi mai iubiţi ieromonahi: Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Acest loc născător de sfinţenie şi linişte sufletească este Mănăstirea Cozancea, un schit uitat, parcă, de lume dar nu şi de Dumnezeu în codrii Moldovei.

    Departe oraş, într-un spaţiu mirific din inima naturii, sub codrii seculari, numiţi de localnici „Pustiul Cozancei” se află Mănăstirea Cozancea – „O poartă către cer”.

    De Cozancea, mulţi oameni au aflat din scrierile lui Paisie Olaru sau ale părintelui Ilie Cleopa, doi ieromonahi trecuţi în sfinţenie. Cei ce îşi doreau să afle unde este acest loc mirific şi-au făcut bagajele şi au plecat către Mănăstirea Cozancea.

Primul popas este municipiul Botoşani. De acolo pe Drumul Judeţean 297 către Suliţa prin Blândeşti şi care trece şi prin comuna Stăuceni, din care face parte şi satul Tocileni, satul natal al fostului Patriarh al României, ÎPF Teoctist. De aici, până la Cozancea mai sunt de străbătut 11 kilometri.

    Odată ajunşi începe o adevărată călătorie mirifică. Cărările ca un labirint ce parcă ne îndeamnă la descoperire de sine pleacă printre copacii deşi. Oricât de mult s-ar grăbi călătorul să ajungă acolo unde şi-a propus, fără să vrea, face cunoştinţă cu magia acestui codru. Paşii îi sunt încetiniţi, parcă, de forţe lăuntrice şi îl obligă pe cel care şi-a asumat acest drum la meditaţie, la împăcarea cu natura. Doar păsările rup linştea desăvârşită a pădurii, dar numai cât să ajute la starea de bine şi linişte spirituală a călătorului. În dezmierdarea acestui codru grijile pălesc, iar pelerinul este pregătit pentru rugăciune.

    Aerul curat şi mireasma copacilor amestecată cu cea de tămâie îţi pătrund până în adâncul sufletului şi te fac să uiţi câteva momente de toate neplăcerile vieţii, îţi vindecă toată rănile şi îţi limpezesc mintea.

    La mănăstirea de la Cozancea este o linişte deplină. Şi foarte plăcută. Odată ce ai ajuns aici şi te-ai lăsat pătruns de atmosfera, greu îţi mai vine să pleci.

    „Nu-i loc mai odihnitor pentru suflet. Am avut necazuri mari la viaţă. Mi-o fost tare bolnav trupul şi am mers la mulţi doctori. Am umblat mult pe la spitale, am crezut că am să mă prăpădesc mai repede. M-o învăţat un om bătrân să vin şi să mă rog aici, la Sfânta Mănăstire. E Adormirea Maicii Domnului şi pe mine tot Maria mă cheamă. Şi Sfânta m-o ajutat. Trupul nu mă mai doare aşa de tare. Dar inima mi-e liniştită“ sunt cuvintele pline de credinţă ale unei bătrâne care de ani de zile vine la Mănăstire şi se roagă.

    De puterea rugăciunii spusă cu credinţă şi mai ales de împlinirea ei ne asigură toată suflare locului. Oameni gospodari, liniştiţi şi cu frică de Dumnezeu. Cea mai importantă îndeletnicire a lor este agricultura. Îşi cresc animale şi muncesc pe ogor cât de vara de mare, de la răsăritul soarelui până la apus. Muncesc zi-lumină şi nu încetează nicio clipă să îi mulţumească Celui de Sus pentru toate câte le-au fost date.

   Construită în stilul moldovenesc al secolului XVIII-XIX bisericuţa te îmbie prin simplitatea şi răcoarea promisă în zilele de vară. Odată intrat, călătorul este din nou marcat de simplitate. Aceea simplitate care şi într-un spaţiu redus dă impresia că pătrunde în tot universul. Nu poţi decât să te rogi aici. Şi fără să vrei, mirosul de tămâie, liniştea mângâietoare, dar şi semiobscurul te îmbie la o conversaţie cu Dumnezeu.

     Şi nu după rugăciuni scrise în cărţi, ci liber, ca cea mai sinceră spovedanie. În acest spaţiu nimeni nu îl va deranja pe călător, nici măcar vântul darămite cei şase călugări, care sunt aici la Cozancea. Doar atâţia au mai rămas, schivnicii de la mănăstire. Restul au trecut la cele sfinte sau au plecat la alte mănăstiri, aici în mijlocul pădurii nu au mai rămas decât ei să se roage. După ce te hotărăşti să te smulgi din liniştea bisericuţei, pictate în stilul vechilor lăcaşe de cult moldoveneşti, cu sfinţi martirizaţi şi feţe chinuite de trude sfinţeniei, dai şi peste cei şase locuitori ai mănăstirii.

      Te întâmpină cu zâmbetul pe buze şi un „Doamne ajută”. Te invită la o masă caldă şi nu se lasă până nu vii să îţi potoleşti foamea. Te aşază în rânul lor cu încrederea omului care nu îi mai este frică de nimic în afară de Dumnezeu. Mâncarea e simplă, de obicei de post, iar călugării după ce îşi fac canoanele sunt scumpi la vorbă. Zâmbesc binevoitor, dar nu se întind la vorbă.

Crâmpeie de istorie

    Povestea Mănăstirii ce poarta hramul „Adormirii Maicii Domnului“ de la Cozancea este una fascinantă.

„Acest schit este fondat de către sus-numitul cel întîiul ctitore Constantin Balşu, marele paharnic, la anul 1756. Precum aceste relaţiuni au fost dată verbal şi reposatului Mitropolit Sofronie, chiar de către sus-numitul bătrânul ieromonah Lavrentie, după însărcinarea ce au avut pe când acesta funcţiona în acest schit ca nacealnic, şi această cu vr’o 20 ani în urmă“. Sunt crâmpeie din „Memoriu” redactat în schitul Cozancea la 15 martie 1876, de către protoereul Constantin Lăzărescu.

     Aflăm, astfel, că mănăstirea a fost înfiinţată în urmă cu câteva secole de o familie de boieri care îşi avea domeniile în zonă. Familia boierilor Balş, una dintre cele mai mari ale ţinutului Botoşanilor. Se spune că mănăstirea a fost ridicată de unul dintre aceşti boieri în anul 1684, ca mai apoi Vasile Balş să ridice biserica din centrul mănăstirii. Biserica a fost terminată în anul 1744, atunci când Vasile Balş a dăruit mănăstirii o Evanghelie semnată de propria sa mână. Grosimea zidului bisericii măsoară aproximativ doi metri, iar catapeteasma este lucrată într-un stil desăvârşit.

Sfinţii de la Cozancea

     Odată ajuns aici, călătorului îi este imposibil să nu afle de Paisie Olaru, călugăr la Cozancea, intrat în mănăstire cu aproape 100 de ani în urmă. După ce a murit, în urmă cu 12 ani, la schitul Sihla, părintele, un model de sfiţenie şi viaţă duhovnicească a lăsat în urma sa la Cozancea multe fapte bune, minuni şi chiar şi un loc de pelerinaj. Paisie Olaru a intrat ca şi călugăr la Cozancea în anul 1921. Încă de la început a frapat prin menirea sa duhovnicească. Există numeroase poveşti despre felul cum era părintele Paisie la Cozancea.

     De părintele Paisie Olaru nu se leagă doar acest model viaţă cristică şi o serie de minuni la care a fost părtaş la Cozancea. Pe când părintele Paisie se ruga într-o poieniţă de lângă Mănăstire, a auzit un cor îngeresc şi o voce care i-a poruncit să înalţe acolo o biserică. Fără să crâcnească părintele Paisie a ridicat acolo un paraclis dedicat Sfântului Mina, devenit loc de pelrinaj. Loc de pelerinaj este şi chilia sa, acolo unde oamenii spun ca reuşea să facă minuni. Imediat că oricine află de existenţa acestei chilii, se duce ca atras de o forţă magică să calce pe urmele duhovnicului.

Raiul pescarilor, bucuria ochilor, liniştea sufletului: Iazul Dracşani

    „Ştefan-Vodă l-a iezit cu lână şi cu mare greutate a putut să-i oprească apele pentru multă vreme. Până mai deunăzi se vedea talpa caicului în care Ştefan se plimba pe iaz în zilele de sărbătoare, când mai răsufla şi el de atâtea războaie. Cât a necăjit el cu iezetura asta! Că era străşnicie mare cu apele prin părţile noastre şi până n-a bătut toată iezetura cu lână, şi n-a pus acolo, în furia apelor, un ţigan şi un cocoş, n-a fost chip! Lanţuri cât pumnul de groase ţineau piept cu şuvoaiele. În miezul nopţii, când e frumos, ţiganul iese şi azi şi scapără din cremene şi din amnar. Iar cocoşul cântă de răsună toată valea, până departe şi bate apoi din aripi la opust. Tot Ştefan cel Mare a pus la iaz o ştiucă şi un crap, cu câte un cercel de aur în urechi. Crapul s-a dus degrabă – semn rău pentru dânsul – dar ştiuca s-a găsit nu de mult, mare, mare, cu cercelul în urechi, aşa cum o zvârlise-n apă Vodă, atunci când petrecea pe caiac, cu lăutarii. Azi, iezetura s-a rupt, pescarii au cutezat să sfârşească de zile şi ştiuca domnească, semn de vremuri grele”, scria în cartea sa „Cuvinte Simple“, publicată în anul 1914, folcloristul Dumitru Furtună.

     O legendă despre iazul de la Dracşani. O splendoare a naturii, cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe localnicii din comuna Suliţa, dar şi din împrejurimi. Este locul în care, parcă, cerul sărută apa. Un loc ce îţi încântă privire, dar şi sufletul.

Iazul Dracsani

    Potrivit datelor furnizate de Primăria Suliţa, Iazul Dracşani, zăgăzuirea văii râului Sitna, are o suprfaţă de aproape 800 de hectare luciu de apă, suprafaţa inundabilă putând ajunge la maxim 800 de hectare       Este unul dintre cele mai mari astfel de lacuri din ţară.

    De altfel este puţin cunoscut faptul ca judeţul Botoşani este al doilea din ţară, ca suprafaţă de luciu de apă, după judeţul Tulcea.

    Din păcate, iazul nu poate fi decât admirat de pe margine, în zonă nefiind amenajat nimic. Este însă, în timpul sezonului de pescuit, raiul pasionaţilor de acest sport.

    Momentele petrecute aici sunt veritabile clipe de răsfăţ şi delectare. Cei care iubesc apa şi adoră muzica ei, nu trebuie să meargă până la mare pentru a se bucura de ele. Apusul şi răsăritul soarelui sunt adevărate spectacole ale naturii pe luciul de la Dracşani. Iazul de afla în proprietatea Agenţiei Domeniului Statului Administrată de societatea Psicicola.

Sursa: Adevarul